Sufletul meu drag...

-Cum ești?

-Bine.  

...

- Cine îți cunoaște sufletul?

- Eu.

-Nimeni altcineva?

-Nu.

-De ce?

- Nu știu. Poate am uitat de semenii noștrii, poate suntem superficiali... nu știu?!
Un lucru mi-e cert: doare atât de tare atunci când mi-e dor de frânturile de suflete pe care le-am văzut în oameni... (din nou și din nou, oricât aș încerca eu  să neg)... 

Sufletul meu drag, sunt singură în această lume... Te rog, vin-o mai repede în întâmpinarea mea și mângâie-mi sufletul plin de răni, am mare nevoie de tine, nu de ale tale umbre. Te rog, nu mai am răbdare, te aștept de foarte mult timp; tu știi prea bine că eu am nevoie de acea contopire completă.

 Doar arată-te sufletul meu drag... Sunt singură de prea mult timp, nu mai am nevoie de distrageri, ci de tine. În acest ritm simt că înnebunesc, îmi e greu să car singură toată această greutate, simt cum ajung la capătul puterilor... Nu mai pot vedea bunătatea, zâmbesc doar pentru că nu pot lăsa lacrimile să întâmpine lumina... Am nevoie de o îmbrățișare puternică dn partea ta.
Nu mă mai lăsa să aștept.
Am nevoie de tine...

Acum și mereu... 

Al tău suflet călător.